Între pedagogie și teatru cu Răzvan Rusan | Interviu

articol realizat de Mihaela Gheorghe,
în colaborare cu Răzvan Rusan,
26 septembrie 2026.

Răzvan Rusan este un profesor dedicat și un actor talentat, care inspiră prin dăruirea pentru artă și oameni.
Povestea lui cu scena și educația a început de timpuriu.

A absolvit Colegiul Pedagogic „Ștefan Velovan” din Craiova și a urmat în paralel cursuri de teatru și artă cinematografică la Școala Populară de Arte și Meserii „Cornetti”. Încă din adolescență, și-a antrenat abilitățile artistice și s-a pregătit pentru învățământ.

Parcusul său academic este la fel de impresionant, având două specializări:
🎭 Artele Spectacolului – Actorie,
📚 Limbi și Literaturi Străine: Engleză – Germană.

În prezent, Răzvan profesează în învățământul primar și a cucerit publicul craiovean cu personajul lui Gârneață din piesa „Țara lui Gufi” jucată pe scena Teatrului Național „Marin Sorescu”.

Ne bucurăm că a acceptat invitația la o discuție deschisă despre școală, teatru și cum se împarte viața între cele două.

Răzvan Rusan: Mai întâi de toate, mulţumesc mult pentru această oportunitate de a răspunde la aceste întrebări. Eu deocamdată sunt profesor în învăţământul primar, am deja clasa a IV-a, deci la anul pot spune că va fi prima generaţie de elevi pe care am încercat să o îndrum, cât mai bine cu putinţă, pentru a reuşi în viaţă. Nu neg nici faptul că mi-ar plăcea să fiu şi actor. Angajat.

Aceste domenii, învățământul și teatrul au, pentru mine, aceeași esență: amândouă înseamnă întâlnire. Întâlnirea dintre oameni, dintre emoții, dintre povești.

Școala este locul în care sădești cu răbdare și cu încredere semințele viitorului. Și poate că una dintre cele mai mari bucurii ale unui dascăl este să descopere, mult timp după ce o lecție s-a încheiat, că o vorbă, o încurajare sau un gest a prins rădăcini în sufletul unui copil și a contribuit la omul care a devenit.

Cred că adevărata misiune a școlii este să transmită fiecărui copil nu doar cunoaștere, ci și curajul de a visa, puterea de a încerca și încrederea de a deveni.

Teatrul, în schimb, este locul în care înveți să privești viața din mai multe perspective, să înțelegi oameni diferiți și să te lași atins de poveștile lor. În clasă, construiești oameni. Pe scenă, construiești povești.

Dar în ambele locuri ai nevoie de același lucru: să fii prezent, sincer și să laşi o părticică din tine, în tot ceea ce faci.

Poate că de aceea le iubesc pe amândouă. Pentru că atât educația, cât și teatrul au puterea de a schimba ceva în om. Uneori o lecție rămâne în mintea unui copil pentru o viață, alteori o replică dintr-o piesă rămâne în sufletul unui spectator. Și cred că aceasta este frumusețea lor: nu știi când ai atins un om, dar uneori ai şansa să afli că ai făcut-o.

M.G.: Cum reuşeşti să fii prezent în ambele lumi: învăţământ şi teatru?

Răzvan Rusan: Cred că, de fapt, nu trăiesc în două lumi atât de diferite pe cât par la prima vedere. Învățământul și teatrul se întâlnesc în ceea ce fac zi de zi: în ambele este nevoie de prezență, creativitate, empatie, spontaneitate și, mai ales, de capacitatea de a te conecta cu oamenii.

Ca profesor pentru învățământul primar, îmi folosesc experiența de actor pentru a transforma lecțiile în experiențe vii, pentru a spune povești, pentru a crea personaje și situații care îi ajută pe copii să înțeleagă și să rețină mai ușor.

În clasă, teatrul mă ajută. Pot să transform o lecție într-o poveste, să schimb o voce, să construiesc un personaj, să folosesc expresia corporală sau să creez o situație în care copiii să învețe fără să simtă că „învață”. Iar când ești în fața unei clase de copii, îți dai seama repede că nu poți juca un rol fals. Ei simt imediat dacă nu ești autentic.

În același timp, copiii și experiența de profesor mă ajută foarte mult ca actor. M-au învățat să ascult mai atent, să observ oamenii, să am răbdare și să înțeleg că fiecare reacție are în spate o poveste. Teatrul mă învață, la rândul lui, să fiu atent la fiecare om din fața mea, să ascult, să observ și să fiu prezent cu adevărat.

Nu este întotdeauna ușor să găsesc echilibrul între cele două activități, pentru că ambele presupun timp, energie și implicare totală. Dar tocmai această alternanță mă ajută să rămân conectat la ceea fac, la ceea ce iubesc cu adevărat.

Pentru mine, scena și sala de clasă nu sunt două spații care concurează, ci sunt două locuri în care pot să comunic, să creez și să contribui la formarea viitorului oamenilor de mâine.

Sigur că nu este întotdeauna simplu să le împac. Sunt perioade în care una dintre lumi cere mai mult timp și mai multă energie. Dar nu simt că vreau să renunț la vreuna dintre ele. Dimpotrivă, simt că una o hrănește pe cealaltă.

Poate că secretul este să nu încerc să aleg între cele două, ci să las teatrul să-mi îmbogățească felul de a fi învâţător și experiența de învăţător să-mi îmbogățească felul de a fi actor.

Ca un scurt, dar mai precis răspuns la această primă întrebare, aş spune că iubesc cu adevărat ceea ce fac, în fond, asta mă definește cel mai bine: sunt învăţor cu suflet de actor și un actor care a învățat foarte multe de la copii.

M.G.: Ce public ţi se pare mai greu de cucerit: copiii de la şcoală sau audienţa de la teatru?

Răzvan Rusan: Cred că, dacă ar fi să aleg, copiii sunt publicul mai greu de cucerit. Și spun asta cu tot dragul. La teatru, spectatorul vine pentru că și-a dorit să fie acolo. În clasă, copiii nu au întotdeauna posibilitatea de a alege dacă vor să fie atenți la tine sau nu. Așa că trebuie să le câștigi atenția, nu doar să o primești.

Copilul este un spectator sincer. Dacă îl plictisești, îți dai seama imediat. Dacă ceva îl emoționează sau îl interesează, vezi asta în ochii lui. Nu prea ai unde să te ascunzi. Și cred că tocmai de aceea îmi place atât de mult.

În teatru ai o sală întreagă în față și câteva minute sau ore în care construiești o poveste. La școală trebuie să cucerești publicul în fiecare zi, uneori de la zero. Iar provocarea este să găsești mereu o altă cheie: o poveste, o întrebare, o glumă, un personaj, o provocare.

Până la urmă, însă, și copiii și spectatorii de teatru au ceva în comun: își dau seama repede dacă ești autentic. Iar pentru mine, asta este una dintre cele mai frumoase lecții pe care mi le-au oferit ambele lumi.

M.G.: Publicul te îndrăgeşte pentru personajul Gârneaţă din piesa „Ţara lui Gufi” jucată la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Ne poţi împărtăşi ceva din culise?

Răzvan Rusan: Dacă în acest spectacol apar şi eu, acest lucru se datorează domnului Dan Tudor, o persoană cu o deosebită calitate profesională, actor şi regizor, şi totodată un om cu suflet mare.

Spun acestea, deoarece am avut privilegiul de a-l cunoaște nu doar în timpul repetițiilor pentru piesa de teatru, ci și dincolo de scenă și de cadrul instituției teatrale. Dumnealui a regizat această piesă scrisă cu mulţi ani în urmă de domnul Matei Vişniec.

La una din primele reprezentaţii, a fost cu adevărat o seară magică, fiind prezent chiar autorul piesei alături de regizorul spectacolului, numeroşii iubitori de teatru şi noi, personajele de pe scenă. N-am să uit curând toate acele sentimente de bucurie, dar şi de emoţie. Bucuria îmi e dublată de faptul că această piesă, iată, se joacă de doi ani buni la prestigiosul nostru Teatru Naţional ,,Marin Sorescu” din Craiova.

Un lucru frumos la acest spectacol a fost energia pe care am construit-o împreună, ca echipă. De-a lungul repetiţiilor am avut posibilitatea de a prinde câteva din tainele acestei nobile profesii de la întreaga echipă artistică, actorii profesionişti şi dedicaţi artei spectacolului. Şi pe această cale, ţin să le mai mulţumesc, încă o dată.

„Țara lui Gufi” are multă fantezie, joc, dar și un substrat serios. E o poveste despre o lume a oamenilor „orbi”, iar personajele trebuie să ducă pe scenă atât umorul, cât și sensurile profunde ale textului.

Aș spune că, Gârneață este unul dintre acele personaje care m-au învățat să nu judec un personaj doar după aparențe. La prima vedere poate stârni râsul, deoarece este şi bâlbâit, dar în spatele comicului, fie doar de limbaj, există și o anumită fragilitate, o confuzie a omului care trăiește într-o lume în care nu mai știe ce să creadă.

Gârneață mi-a oferit libertatea de a mă juca. Am descoperit la repetiții că uneori o pauză, o privire sau o mică ezitare pot spune mai mult decât o replică. Și cred că aici este una dintre marile bucurii ale teatrului: ceea ce vede spectatorul timp de câteva momente poate fi rezultatul unor ore întregi de căutări, încercări, greșeli și râsete la repetiții.

Gârneață este un personaj care mi-a intrat destul de repede în suflet. Pentru mine, unul dintre cele mai frumoase momente este cel în care ieși din culise, auzi sala, intri pe scenă și simți, vezi că publicul e cu tine. Atunci uiți de repetiții, de emoții, de toate încercările şi căutările. Rămâne doar personajul și întâlnirea lui cu spectatorul.
Iar Gârneață, alături de celelalte personaje, are un avantaj: poate să facă oamenii să râdă. Și, sincer, nu există pentru un actor un cadou mai frumos decât să auzi râsul unei săli. Mai ales când știi că, dincolo de acel râs, ai reușit poate să lași și o emoție sau poate o întrebare.

Așa că, dacă mă întrebați ce se întâmplă în culise, v-aș spune: multă, multă muncă, joacă, emoții și clipe pe care publicul nu le vede niciodată. Şi dintre toate, tocmai acelea nevăzute fac mereu ca magia să se întâmple. Pe scenă.

M.G.: Ce sfaturi ai pentru tinerii care au mai multe pasiuni şi nu ştiu ce carieră să aleagă?

Răzvan Rusan: Le-aș spune să nu se grăbească să aleagă. Uneori avem impresia că, pentru a reuși, trebuie să alegem o singură pasiune și să renunțăm la celelalte. Eu cred că nu este întotdeauna așa.

Eu sunt învăţător și actor și, dacă ar trebui să aleg între cele două, probabil că mi-ar fi greu. Am descoperit însă că una dintre pasiuni o poate hrăni pe cealaltă. Experiența din teatru mă ajută la clasă, iar întâlnirea de zi cu zi cu copiii mă ajută să înțeleg mai bine oamenii și, implicit, personajele pe care le interpretez.

Tinerilor le-aș spune să încerce. Să meargă la cursuri, să urce pe o scenă, să scrie, să deseneze, să cânte, să lucreze cu oameni, să experimenteze. Uneori nu îți descoperi drumul gândindu-te foarte mult la el, ci mergând și văzând ce te face să te simți viu. Și mai ales, să nu creadă că o alegere făcută astăzi trebuie să fie pentru totdeauna. Viața profesională nu este întotdeauna o linie dreaptă. Poate avea suişuri, coborâşuri, ocolişuri, schimbări și surprize. Important e să nu renunți la lucrurile care te definesc.

Până la urmă, cariera nu înseamnă doar „Ce meserie aleg?”, ci și „Ce fel de om vreau să fiu?”. Iar dacă ai mai multe pasiuni, poate că nu ai o problemă de rezolvat. Poate ai, pur și simplu, mai multe daruri pe care merită să le descoperi și să le dai o formă.

Aşa că, dragii mei, deşi şi eu sunt tânăr, nu am decât aproape 26 de ani, vă îndemn să vă trăiţi cu o bucurie plenară aceşti minunaţi ani ai vieţii, să încercaţi, chiar să schimbaţi direcția dacă simţiţi că trebuie. Și să nu credeţi că succesul înseamnă neapărat să alegi un singur drum. Uneori, cel mai frumos drum este cel în care reușești să-ți iei toate pasiunile cu tine. Nu trebuie să alegi între ceea ce ești și ceea ce iubești. Uneori, cariera adevărată este chiar locul în care cele două se întâlnesc.

M.G.: Mulțumim pentru răspunsurile generoase! A fost un interviu care inspiră curaj și optimism.

Răzvan Rusan: Mulţumesc frumos. Toate cele bune, din suflet! Doamne-ajută!