articol scris de Mihaela Gheorghe,
7 octombrie 2026.
Strigoiul | Mihai Șteț, Hyperliteratura, București, 2026.
Spoiler alert! Articolul analizează detalii despre intrigă, final și personaje. O recenzie de carte nu ar trebui să dezvăluie aceste elemente pentru a nu fura cititorului surpriza primei lecturi. Filologul din mine, însă, nu se poate abține să nu descifreze simbolurile dintr-un thriller românesc atât de generos în detalii gotice transilvănene.
Romanul creează o atmosferă sinistră într-un ritm lent. Mi-a plăcut că Șteț acordă timp tumultului să se lege ca o moștenire, să se dezvolte ca o boală și, în cele din urmă, să se manifeste ca un blestem. Protagonistul, David Damaschin, este un sătean sărac din Salcâmi care, după ce participă la înmormântarea unchiului său, poposește la bufet, unde află despre legenda baronului-strigoi cu averea ascunsă în munți.
La bufet, se petrece o contrazicere a firii lui David: acesta bea bere pentru prima dată, cheltuie fără cumpătare și săvârșește adulter cu Sofia, cârciumăreasa. Șteț descrie cu precizie fiecare casă: căminul lui David are doar câteva camere, membrii familiei dorm înghesuiți, confruntându-se cu lipsuri și malnutriție. În antiteză, casa Sofiei este spațioasă, cu dormitor, bufet, pod și abundentă în bunătățuri alimentare, ferită de abuzurile regimului comunist. Dacă acasă David duce grija zilei de mâine, la bufetul din satul săsesc se desfată fără să se gândească la viitor.
Cele două femei: soția Livia și amanta Sofia, deși aflate în opoziție, trăiesc aceeași transformare fizică: îmbătrânesc în urma contactului cu David. Contrastul dintre firea bolnăvicioasă a Liviei, albirea părului Sofiei și voiniciunea protagonistului este bine conturat. Totuși, motivul pentru care ele îmbătrânesc la contactul cu David rămâne neexplicat ca o ghicitoare.
Dialogurile sunt naturale, descrierile cinematografice. Șteț punctează fiecare detaliu senzorial: de la cel vizual, prin descrierea atentă a nopții, a curții, a casei și a siluetelor copacilor pe munți, la auditiv prin zgmote subtile și incerte; de la cel olfactiv care prevestește moartea la cel gustativ nisipos, ca și cum stomacul protagonistului ar fi deja în putrefacție. Dar știți ce e și mai interesant? Că sunt toate puse sub semnul întrebării. Deși romanul este relatat la persoana a III-a, este scris din perspectiva îndoielnică a lui David care nu se poate baza pe propriile simțuri, pângărite fiind de blestemul baronului.
Jefuirea conacului noaptea, în lună plină, este prezentată cu atâta precizie! Apar toate elementele supranaturale care ar alunga orice om normal: morminte sparte, o biserică profanată, explozii roșii și o creatură inumană. David, însă, le tratează cu indiferență sau, mai bine zis, se disasociază. Uită cum a ajuns dintr-un loc într-altul și explică realitatea terifiantă prin vis: se gândește că a visat întâlnirea cu strigoiul, și prin prisma vanității trupești: a reușit să treacă noaptea datorită corpului său puternic.
Trebuie menționat și umorul fin, gotic al autorului. În timpul cercetării conacului, David își amintește poveștile de groază spuse de tatăl său. Una dintre ele m-a făcut să râd pentru că surprinde atât de bine mentalitatea românească, anume: bătrâna care își trezește fiul noaptea-târziu ca să o petreacă pe aleea care duce spre pădure (subtil sugerat, spre cimitir). Când ajung la capătul drumului, bărbatul obosit începe să înjure, neînțelegând cererea absurdă a bătrânei. Ea îl mustră (parafrazez): «Așa îți conduci tu mama pe ultimul drum?»
David pare să fi moștenit de la tatăl său atât fizicul, cât și boala de nervi, după cum sătenii percep blestemul. Moneda de argint a lui Costin Damaschin este palpabilă, spre deosebire de monedele de aur ale lui David care se transformă în pământ. Costin nu se exteriorizează, nu cere ajutor și se sinucide. David, în schimb, își mărturisește povara sufletească, cere ajutor familiei și, în cele din urmă, este salvat.
Mi-a plăcut că personajul colectiv satul este benefic și contribuie la salvarea protagonistului. Mi se pare o perspectivă nouă, revigorantă. Suntem obișnuiți ca în thrillere mulțimea să planifice uciderea condamnatului. Aici, însă, sătenii îl compătimesc și pun totul pe seama unei boli de nervi moștenite genetic. Din acest motiv, cumnatul său încearcă să îl ducă la doctor. După ce David dă foc conacului și sătenii încep să aibă și ei coșmaruri sau vedenii, înțeleg că e vorba de un blestem. Cu toate astea, încearcă să îl integreze când apare pe neașteptate la nunta la care Livia ajuta cu servitul la mese.
La final apare focul ca element purificator. Blestemul, care îl posedase ca un parazit, se macină în propriul foc și David este salvat de rugăciunea șoptită la ureche de către mezinul său mort. Se încheie astfel ciclul de transmitere a blestemului din tată în fiu.
Mi-a plăcut că Șteț încheie romanul cu perspectiva baronului. Pe cât de sinistru este perceput de către ciobani, pe atât de absurdă este rătăcirea lui pe pământ. Acesta încă se gândește la negocierea cu forțele întunecate pentru învierea familiei sale, pentru ca mai apoi să tânjească la moarte și să întrebe îngerul căzut de ce îl ocolește.
Lasă un răspuns