Bodega Literară

Autor: Mihaela Gheorghe

  • Femeia romană cu flori în păr

    Desen realizat de Mihaela Gheorghe

  • Portret de balerină

    Desen realizat de Mihaela Gheorghe

  • Despre cărți și cititori cu Sofia Lavinia Ică, autor și bibliotecar

    Sofia Lavinia Ică, autor și bibliotecar, la lansarea de carte „Simbolismul în literatură și artă”, Biblioteca Aman, Craiova, 2023

    Care este scuza cea mai frecventă pentru returnările târzii? Cum se conservă o carte veche și în ce tipologii se împart cititorii? Acestea sunt câteva dintre curiozitățile pe care, cred, orice cititor le-a avut când a pășit într-o bibliotecă.

    Și cum altfel să aflăm răspunsul decât de la un specialist? 

    Cu o pregătire academică solidă, de la Facultatea de Litere și Masterul în Studii Anglo-Americane, pâna la Școala Doctorală „Alexandru Piru”, Sofia Lavinia Ică, autor și bibliotecar, își desfășoară activitatea profesională în cadrul Bibliotecii „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova.

    Sofia, un om care emană dedicare pentru documentare și cultură, este o fină cunoscătoare a tot ceea ce presupune grija și respectul pentru carte.

    Mă bucur că a acceptat invitația de a răspunde la câteva întrebări despre cărți și cititori.

    M.G.: Care este cel mai mare mit despre bibliotecari pe care ai vrea să îl demontezi?

    Sofia Lavinia Ică: Consider că cel mai răspândit mit este acela că bibliotecarii sunt doar custozi ai cărților într-un spațiu în care predomină liniștea. În realitate, rolul lor este mult mai dinamic: sunt ghizi ai informației, educatori informali, consilieri de lectură și lianți ai comunității. Adesea îi conectează pe oameni nu doar cu informația, ci și între ei. Biblioteca devine astfel un spațiu de întâlnire, dialog și colaborare, nu mai este un spațiu rigid, ci unul viu, unde se desfășoară evenimente, ateliere și întâlniri culturale. Un alt mit ar fi acela că bibliotecarii citesc toată ziua, nimic mai departe de adevăr (din păcate)! 

    M.G.: Dacă ai putea eticheta cititorii în tipologii, care ar fi cele mai frecvente?

    Sofia Lavinia Ică: Cele mai frecvente tipologii întâlnite de mine ar fi:
    Curioșii – aceștia citesc orice gen și sunt mereu în căutare de titluri noi;
    Nostalgicii – recitesc aceleași cărți sau aleg autori familiari;
    Cititorii de cursă lungă – devorează cărțile rapid;
    Cititorii sezonieri – revin la lectură în vacanțe/ concedii;
    Cercetătorii – vin cu un scop clar, pentru documentare, dezvoltare personală etc.;
    Cititorii de tihnă – vin mai degrabă pentru socializare și citesc lecturi ușoare.

    M.G.: Care este scuza cea mai des folosită pentru returnările târzii? Ce scuze creative ți-au rămas în minte?

    Sofia Lavinia Ică: Cele mai frecvente scuze invocate de cititori sunt și cele mai sincere: „am uitat” sau ,,nu am avut timp să vin la bibliotecă”. Totuși, nu au lipsit nici explicațiile memorabile, de exemplu, cazul în care cartea a fost roasă de…pisică. 

    M.G.: Cum se păstrează cărțile vechi? Ce carte neobișnuită ai răsfoit?

    Sofia Lavinia Ică: Cărțile vechi sunt păstrate în condiții controlate de temperatură, umiditate, lumină, fiind manipulate rar și atent. Acestea sunt depozitate în spații special amenajate, unele în cutii speciale și sunt restaurate periodic de către specialiști, atunci când este necesar.

    Cea mai interesantă carte pe care am răsfoit-o a fost „Codexul referitor la zborul păsărilor”, o ediție bibliofilă în facsimil a unui manuscris semnat de Leonardo da Vinci, scris în maniera acestuia, de la dreapta la stânga, care conține 118 desene, aproape toate explicative la text, legătura volumului fiind în pergament. Volumul se poate răsfoi la Biblioteca Județeană Aman din Craiova, manuscrisul original aflându-se la Biblioteca Regală din Torino.

    M.G.: Ce sfat ai pentru cititorii care trec prin reading numbness (burnout și dificultate de concentrare)?

    Sofia Lavinia Ică: În primul rând, e important să nu forțeze lectura. Pauzele sunt normale, pe mine mă ajută foarte mult plimbările în natură. O soluție ar fi alegerea unor cărți mai ușoare sau diferite față de ce citeau înainte, ori încercarea unor formate alternative, precum audiobook-urile. Contează ca lectura să redevină o experiență plăcută, lipsită de presiune, chiar dacă înseamnă doar câteva pagini pe zi.

    Mii de mulțumiri Sofiei pentru răspunsurile savuroase, cu umor și detalii tehnice! Sperăm că interviul v-a trezit setea de lectură și vă așteptăm la bibliotecă.

    Interviu realizat de Mihaela Gheorghe, 23 aprilie 2026 – Ziua Bibliotecarului, a Cărții și a Dreptului de Autor.

  • Maria Tănase: o fântână pe un drum secetos | Simona Antonescu

    Maria Tănase: o fântână pe un drum secetos | Simona Antonescu. Editura Polirom, Iași, 2019.

    Biografia romanțată a Mariei Tănase este un melanj între întâmplări reale din viața artistei, zvonuri amoroase, înflăcărarea în descoperirea și interpretarea cântecelor vechi, și manifestarea unei feminități puternice, mistice, hipnotizante.

    Romanul, structurat în trei părți, prezintă în ordine inversă marile evenimente din viața Mariei.

    Prima parte ,,1940-1950 – Agurida” captivează cititorul cu punctul culminant: interviul realizat de maiorul german Karl von Braun. Acesta investighează natura legăturilor Mariei atât cu profesorul Harry Brauner, de origine evreiască și care o sprijinise în debutul carierei sale, cât și cu Maurice Nègre, spion francez cu care trăise o poveste de dragoste.

    „Aguridă” înseamnă strugure necopt și acru. Alegerea cântecului pentru prima parte reflectă etapa încercărilor grele din timpul războiului și de la începutul perioadei comuniste.

    Deși situația în România este tensionată și nesigură, Maria Tănase reușește să plece în turnee peste hotare, în Turcia.

    Primul concert susținut la Teatrul de Vară „Taksim” îl simte ca pe o înfrângere. Nereușind să stârnească reacții de la audiența solemnă care aplauda calculat, Maria pleacă în explorarea „vechilor mahalale” din Istanbul. Învață cântece vechi turcești și scormonește astfel trăirile lăuntrice, crezute uitate, ale spectatorilor.

    Prima parte este dominată atât de metafora mutării dintr-un apartament într-altul, corespondentă cu instabilitatea țării și cu schimbarea regimului, cât și de metafora ferestrei, reprezentare a spiritului liber și vizionar al Mariei.

    A doua parte „1934-1939 – Cine iubește și lasă” prezintă determinarea Mariei de a-și croi un drum în muzică și încăpățânarea de a se păstra autentică, de la țară. Deși tânără, îi fascinează pe toți cu puterea interpretării și înțelepciunea bătrănească. Cucerește publicul străin în concerte la Viena și Paris, cu melodii culese din sânul satelor românești.

    „Cine iubește și lasă” este cântecul care a consacrat-o, pe care autoarea l-a ales pentru a contura suferința în iubire.

    Biografia se inspiră din presupusa idilă dintre Maria Tănase și sculptorul Constantin Brâncuși.

    Profesorul Dimitrie Gusti o invită pe Maria la Expoziția de Artă Populară de la Paris și i-o prezintă lui Brâncuși. Iubirea dintre cei doi se bazează pe genialitatea lor artistică și pe asemănarea firilor: amândoi își poartă esența „la suprafață”. Maria refuză să părăsească atelierul și nu participă la recital, rupând astfel prietenia cu profesorul Gusti, care nu îi plătește biletul de tren pentru întoarcere.

    Dragostea lor pătimașă e sub semnul daltei care conturează piatra, simbol al rigidității și disciplinei unui geniu.

    Totodată, în curtea lui nea Costache (după cum îl alintă ea), Maria este urmărită de o pisică tărcată, colorată cu pete nearmonizate. Animalul, deși domesticit, rămâne rebel în purtare și reflectă feminitatea Mariei. Artista oferă afecțiune, are o intuiție mistică și acționează conform propriei voințe. 

    A treia parte „1913-1930 – Mărie și Mărioară” este numită după cântecul care vorbește despre moarte și despre disperarea femeii de a primi un cuvânt de mângâiere din partea bărbatului iubit.

    Viața Mariei este încununată de obiceiul artistei de a-și vizita mama la fiecare aniversare, pentru a afla noi detalii la întrebarea: „Cum a fost, mamă, când m-am născut eu?”

    Vizitarea casei părintești din mahalaua Cărămidarilor din București este, de fapt, întoarcerea la origini. Autenticitatea interpretării Mariei constă în răspândirea rădăcinilor prin preluarea cântecelor vechi.

    Ultima parte ne prezintă începuturile grele ale familiei Tănase, copilăria cu lipsuri și speranțe mari. Tatăl ei, Ion Florarul, a avut mereu convingerea că Maria „iese din mahala”. Acesta a înscris-o la concursul de Miss România 1928, pe când Maria avea doar 15 ani.

    Cartea se joacă cu firul evenimentelor, le prezintă invers cronologic și creează astfel efectul de simetrie și continuitate.

    Articol scris de Mihaela Gheorghe, 17 aprilie 2026

  • Ispășire | Ian McEwan – Efectul domino al unei greșeli din copilărie

    Ispășire. Traducere : Virgil Stanciu. Polirom, ediția 2014, Iași.

    Romanul propune teme profunde, care sensibilizează și provoacă cititorul la gândire critică: mărturia falsă a unui copil, trauma războiului, vina și lupta interioară pentru îndreptarea unei greșeli ireparabile.

    Briony Tallis este o fetiță de 13 ani, pasionată de povești. Talentul ei scriitoricesc îi conferă admirația adulților și o face să se simtă matură. Aceasta, însă, confundă atracția dintre Cecilia, sora ei mai mare, și Robbie Turner, fiul servitoarei, cu o formă de hărțuire.

    În aceeași noapte, verișoara ei, Lola Quincey, este agresată pe câmp. Briony o găsește și îl vede pe inculpat fugind.

    Briony este un copil inteligent, cu o intuiție deosebită pentru scrierea creativă, iar obsesia ei pentru ordine dezvăluie dorința de a înțelege tot ce se petrece în jur. Gravitatea evenimentelor, însă, îi provoacă o criză existențială.

    Incapabilă să înțeleagă diferența dintre intimitate și agresiune, Briony depune mărturie împotriva lui Robbie pe baza unor presupuneri și preia astfel controlul asupra evenimentelor. Mărturia ei schimbă vieți.

    McEwan este un maestru în conturarea profilului psihologic al personajelor.
    La maturitate, Briony se înscrie ca asistentă medicală și are grijă de militarii răniți pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. În paralel, scrie un roman pentru a se descătușa de regretul obsesiv pentru mărturia împotriva lui Robbie. Imaginația devine astfel o unealtă a speranței.

    Datorită cunoștințelor ei de limbă franceză, este rugată să îi ofere alinare soldatului străin care delirează în urma unei operații grele. Acesta este un moment de revelație și deznădejde pentru Briony, în care ea compară delirul tânărului rănit cu ficțiunea la care lucrează.

    McEwan folosește, de asemenea, elemente de metaficțiune pentru a medita asupra condiției umane și a actului de creație. Prin metaficțiune înțelegem că textul își analizează propria construcție. Adică, prin scrierea romanului ei de confesare, Briony devine avatarul autorului, iar prin examinarea stilului ei scriitoricesc, McEwan se autoevaluează.

    Romanul captivează prin incertitudine și provoacă cititorul la un exercițiu de conștiință: este îndeajuns să spui adevărul pentru a îndrepta o nenorocire?

    Pentru cinefili, recomand ecranizarea regizată de Joe Wright și lansată în 2007, cu Saoirse Ronan, Keira Knightley și James McAvoy în rolurile principale (Briony, Cecilia și Robbie). Mă bucur să am în bibliotecă ediția din 2014 a traducerii publicate de Polirom, a cărei copertă îi înfățișează chiar pe actorii filmului.

    Articol scris de Mihaela Gheorghe, 6 aprilie 2026

  • Sergiu, altfel… Am vrut să pun pe hârtie clocotul lui existențial | Ioana Celibidache

    Memoriile soției dirijorului celebru publicate de editura Humanitas, București, ediția 2025.

    Ioana Celibidache povestește cu iubire viața alături de un geniu. Cartea este o depănare de amintiri, prezentată sub formă de scrisori. Se citește ușor și conține și poze din arhiva familiei.

    Autoarea relatează cum l-a întâlnit pe maestru, participând la repetițiile cu orchestra deschise publicului, și cum acesta nu ducea lipsă de admiratoare. A fost, însă, surprinsă să fie sunată de Sergiu. Mărturisește amuzată cum a confundat compoziția lui Debussy, care se auzea la radio, cu Ravel, și l-a făcut astfel să râdă.

    În spatele modestiei și auto-ironiei cu care se portretizează, observăm printre rânduri intelectul doamnei Celibidache. Asemenea soțului, aceasta este poliglotă; vorbesc amândoi germană, franceză, engleză și română. Doamna nu își laudă realizările culturale în carte, ci îl pune pe soț în lumina reflectoarelor. Humanitas, însă, ne prezintă date despre autor, conform cărora doamna Ioana Celibidache ,,a fost răsplătită cu numeroase premii internaționale și cu medalii de aur, argint și bronz“ pentru picturile sale și a activat ca președintă a Federației Europene Artistice și Culturale Feminine.

    Jurnalul este scris ca și cum ar fi vorbit, cu lejeritate, umor și nostalgie. Printre amintirile care m-au impresionat și m-au făcut să înțeleg perfecționismul maestrului, se numără invitația să dirijeze o orchestră din America. I s-au propus, însă, patru concerte susținute de o singură repetiție fiecare. Sergiu Celibidache răspunde ferm prin telegramă: ,,Ridiculous!“

    De asemenea, întâmplarea cu musca și tenorul m-a amuzat pe cinste! În timpul unui concert, o muscă a aterizat în gâtul tenorului, făcându-l să răgușească. Terifiat de eventuala dojană a maestrului, acesta întinde mâna ca să-i arate musca zdrobită. La finalul concertului, Sergiu îi reproșează: ,,Trebuia să o înghiți în loc să mi-o arăți ca pe un trofeu!“

    Povestea de dragoste a celor doi protagoniști este încununată de nașterea fiului, Serge Ioan Celibidache. Memoriile se încheie cu bucurie și recunoștință pentru viață. Fotografiile de la final creează o conexiune între familia Celibidache și cititori, ca niște vederi trimise de la unchiul și mătușa din străinătate.

    Această carte propune o lectură ușoară, ideală pentru cititorii care trec prin reading numbness (burnout și imposibilitatea de concentrare). Dacă plecați în vacanță vara asta la Constanța, de pildă, o puteți citi lejer în tren, nici nu o să simțiți întârzierile.

    Pentru cinefili, recomand filmul «Cravata Galbenă» (The Yellow Tie), regizat de Ioan Serge Celibidache și inspirat din întâmplări reale ale tatălui său. Familia Celibidache este, cu adevătat, o mină de talent: tatăl dirijor, mama pictoriță și fiul cineast.

    În numeroasele interviuri, maestrul Sergiu Celibidache susține cu fermitate că muzica nu trebuie înregistrată, tocmai pentru a da șansa auditorului de a fi impresionat de noutatea și unicitatea momentului. Dacă urechea devine familiară cu o singură interpretare, nu va mai simți euforia unui concert live. În interviul acordat d-nei Marilena Rotaru, «Memoria Exilului Românesc», 31 ianuarie 1979, la întrebarea: «Ce credeți că ar putea rămâne din ceea ce faceți dumneavoastră?», maestrul răspunde: «Nimic».

    Ei bine, spre bucuria melomanilor, au rămas concerte filmate și chiar și lecții înregistrate cu studenții lui la Paris.

    Observăm cum talentele membrilor familiei se completează. Arta vizuală completează muzica, darul scriitoricesc le mărturisește amintirile, iar filmul le păstrează și le răspândește povestea.

    Articol scris de Mihaela Gheorghe, 4 aprilie 2026

  • Zaraza. Adevărata Poveste a Ultimului Trubadur din România | Andrei Ruse

    „Zaraza. Adevărata Poveste a Ultimului Trubadur din România”, ed. a IV-a, Andrei Ruse, Hyperliteratura, București, 2023

    Romanul este o biografie romanțată inspirată din viața maestrului Cristian Vasile, care antrenează setea pentru eleganță și arta interbelică.

    Andrei Ruse, prin maniera sa scriitoricească, îmbină perfect stilul documentar, prin fragmente din interviuri și detalii generoase despre București in anii ’30, cu beletristica savuroasă, prin dialoguri cu umor si descrieri „fără perdea” a sexului frumos.

    Povestea începe cu incertitudinea si lipsurile după primul război mondial. Presiune de a face performanță, pe care studentul Cristian Vasile și-o impune, este modul său de a mulțumi mamei văduve și tătălui său mort pe front. Dorul pentru figura paternă se tranformă într-o fantomă care îl va încuraja în momentele-cheie ale vieții sale, atât de succes, cât și de criză.

    Viața maestrului este acompaniată de metafora trenului. Acest mijloc de transport găzduiește atât teroarea morții, care l-a urmărit încă din copilărie și culminează în cel de-al doilea război mondial, cât și succesul și prietenia prin voyage-urile dese spre Berlin pentru a înregistra discuri.

    Dorința de a se face remarcat de femeia irezistibilă și misterioasă, îl determină pe Cristian să cânte, pentru prima dată, pe scena unui local unde se bea, mănâncă și se râde, loc total diferit de scena de operă, pentru care se pregătea la Conservator. Nu o cucerește pe Domnișoara Coincidență (după cum o numește ulterior, când se revăd după ani), dar pune stăpânire pe inimile oamenilor și intră, astfel, în lumea muzicii.

    Romanul captivează prin splendoarea interbelicaă și prin întâmplările amuzante și amoroase. Această lume, însă, este schimbată de tensiunile interne, teroarea celui de al doilea război mondial si, intr-un final, declinul de valori ale noului regim. 

    Cristian Vasile rămâne ferm în principii și refuză să cânte versuri staliniste, motiv pentru care comuniștii îi ard discurile.

    Andrei Ruse face un lucru extraordinar: se încăpățânează să reconstruiască povestea din cenușă și, culmea, chiar îi iese. În interviul acordat Roxanei Brănișteanu (iCarte, iParte, 30 octombrie 2025), autorul mărturisește cum documentarea a stat la baza scrierii romanului: „La Zaraza, aveam dosare si unele (personaje) apar la un moment dat doar in doua rânduri, dar trebuia să stiu totul (despre ele). ” Ruse povestește amuzat: „Am scris continuu. Eu când scriu, scriu. Mi-am făcut provizii, mâncare și tutun. După trei săptămâni, a trebuit să ies. Mi s-a terminat tutunul, nu știu cum îmi calculasem eu, și, îți dai seama am ieșit ușor anxios. Eram atât de prins în poveste, încât că eram șocat să văd mașini”.

    Atât în carte, cât și în interviu, scriitorul prezintă modul în care tango-ul „Zaraza” a fost preluat în România, păstrând titlul original din Argentina și având versuri scrise de Ion Pribeagu. „Zaraza” înseamnă „creton” și este cuvântul folosit de personajul cântecului argentinian pentru a-și alinta boul care trăgea la căruță. În roman, scena imaginară din tren justifică păstrarea acestui alint în varianta românească și folosirea numelui „Zaraza” pentru iubită, pentru a conferi cântecului un aer exotic.

    Pentru cititorii care preferă ritmul alert, romanul poate fi o provocare. Cartea este scrisă minuțios și acțiunea este relatată lent. După ce umoristul Fernic se retrage din viața lui Cristian Vasile, pentru că nu vrea ca originile sale evreiește să afecteze cariera cântărețului, relaterea se concentrează pe aspectele sociale ale vremii. Dialogurile abundente și savuroase din prima parte a cărții sunt înlocuite de descrieri detaliate, prin care se conturează instabilitatea politică, tensiunile și schimbările prin care trece România sub influență totalitaristă.

    Romanul este convingător în reconstruirea lumii interbelice datorită răbdării de a clădi un nou univers epic inspirat dintr-o lume veche. Chapeaux bas, monsieur l’écrivain!

    Articol scris de Mihaela Gheorghe, 2 aprilie 2026