Ioana Celibidache povestește cu iubire viața alături de un geniu. Cartea este o depănare de amintiri, prezentată sub formă de scrisori. Se citește ușor și conține și poze din arhiva familiei.
Autoarea relatează cum l-a întâlnit pe maestru, participând la repetițiile cu orchestra deschise publicului, și cum acesta nu ducea lipsă de admiratoare. A fost, însă, surprinsă să fie sunată de Sergiu. Mărturisește amuzată cum a confundat compoziția lui Debussy, care se auzea la radio, cu Ravel, și l-a făcut astfel să râdă.
În spatele modestiei și auto-ironiei cu care se portretizează, observăm printre rânduri intelectul doamnei Celibidache. Asemenea soțului, aceasta este poliglotă; vorbesc amândoi germană, franceză, engleză și română. Doamna nu își laudă realizările culturale în carte, ci îl pune pe soț în lumina reflectoarelor. Humanitas, însă, ne prezintă date despre autor, conform cărora doamna Ioana Celibidache ,,a fost răsplătită cu numeroase premii internaționale și cu medalii de aur, argint și bronz“ pentru picturile sale și a activat ca președintă a Federației Europene Artistice și Culturale Feminine.
Jurnalul este scris ca și cum ar fi vorbit, cu lejeritate, umor și nostalgie. Printre amintirile care m-au impresionat și m-au făcut să înțeleg perfecționismul maestrului, se numără invitația să dirijeze o orchestră din America. I s-au propus, însă, patru concerte susținute de o singură repetiție fiecare. Sergiu Celibidache răspunde ferm prin telegramă: ,,Ridiculous!“
De asemenea, întâmplarea cu musca și tenorul m-a amuzat pe cinste! În timpul unui concert, o muscă a aterizat în gâtul tenorului, făcându-l să răgușească. Terifiat de eventuala dojană a maestrului, acesta întinde mâna ca să-i arate musca zdrobită. La finalul concertului, Sergiu îi reproșează: ,,Trebuia să o înghiți în loc să mi-o arăți ca pe un trofeu!“
Povestea de dragoste a celor doi protagoniști este încununată de nașterea fiului, Serge Ioan Celibidache. Memoriile se încheie cu bucurie și recunoștință pentru viață. Fotografiile de la final creează o conexiune între familia Celibidache și cititori, ca niște vederi trimise de la unchiul și mătușa din străinătate.
Această carte propune o lectură ușoară, ideală pentru cititorii care trec prin reading numbness (burnout și imposibilitatea de concentrare). Dacă plecați în vacanță vara asta la Constanța, de pildă, o puteți citi lejer în tren, nici nu o să simțiți întârzierile.
Pentru cinefili, recomand filmul «Cravata Galbenă» (The Yellow Tie), regizat de Ioan Serge Celibidache și inspirat din întâmplări reale ale tatălui său. Familia Celibidache este, cu adevătat, o mină de talent: tatăl dirijor, mama pictoriță și fiul cineast.
În numeroasele interviuri, maestrul Sergiu Celibidache susține cu fermitate că muzica nu trebuie înregistrată, tocmai pentru a da șansa auditorului de a fi impresionat de noutatea și unicitatea momentului. Dacă urechea devine familiară cu o singură interpretare, nu va mai simți euforia unui concert live. În interviul acordat d-nei Marilena Rotaru, «Memoria Exilului Românesc», 31 ianuarie 1979, la întrebarea: «Ce credeți că ar putea rămâne din ceea ce faceți dumneavoastră?», maestrul răspunde: «Nimic».
Ei bine, spre bucuria melomanilor, au rămas concerte filmate și chiar și lecții înregistrate cu studenții lui la Paris.
Observăm cum talentele membrilor familiei se completează. Arta vizuală completează muzica, darul scriitoricesc le mărturisește amintirile, iar filmul le păstrează și le răspândește povestea.
Articol scris de Mihaela Gheorghe, 4 aprilie 2026